…Ce să spun? Ce să cred? Nimic…Doar aripile îşi întind un dor nesfârşit asupra cerului. Doar o speranţă din întunericul ucigător îţi mai poate prelungi o clipă de visare. Şi atunci, poate vei întreba pe cineva ce s-a întâmplat în acel moment. Şi nu va ştii. Nimeni nu va ştii. Vei fi doar tu, o umbră într-o capcană meschină. Un suflet pierdut în bătălie. …Un monstru. Cu tulburare, vorbeşti singur, ştiind că tiranul nu iartă încă o dată.
Nu mă pot gândi cum timpul din calea mea îmi poate aduce o nouă adiere. Pot doar să tremur ca un copil în întuneric şi să mă rog. Mii de blesteme se abat deasupra unui gând demonios, te va distruge pentru totdeauna! Iar eu voi simţi cum sângele îmi atinge faţa.
…O vrajă se închină în faţa mea şi mă binecuvântează. Îmi jură credinţă veşnică. Dar eu nu am încredere în ea. Sunt doar zeii care au rămas învinşi la răsăritul Soarelui. Soarelea…abolise moartea. Acum doar Oceanul mângâie marginile orizontului, calm. Ce trădare frumoasă. Oh, zeilor! Îl veţi elibera oare de cataclismul răzbunător? Îi veţi da oare şansa readucerii la viaţă? Îşi va îngropa mânia?
…Aprinde flacăra şi las-o să crească. Adu-ţi aminte cine eşti. Furtuna se schimbă în linişte şi deseori cheamă în ajutora¦
…Ah, ce poate să mai facă cerul împotriva mea acum?
