Knochen zu Asche

…Pfff da! E prima oară când am emoţii de ziua mea. Şi nici nu am inspiraţie să scriu… Dar ce naiba! Împlinesc 17 ani! Drăcie!

P.S: Azi am religie. Hihihi.
P.S: Azi îmi schimb faţă şi freza. Că doar e ziua mea.

Mi-e frică. Acum. Mă întreb oare dacă din acest moment începe o altă eră. Un alt pas măreţ din viaţa mea…

…Dincolo de toate aceste portrete, fiecare pagină se dezintegrează în speranţa unui prizonier molcomit. Eşti pierdut în contemplarea primelor acte furtunoase, în bârlogul conspiratorilor.

Evoci un subiect greu şi dificil

…Oricum te-ai deghiza, sub orice nume te-ai ascunde, te-aş recunoaşte uşor dintr-o mie, după felul în care smulgi viziuni. Te-am urmărit de-atâtea ori. După privirea pierdută de o mândrie inepuizabilă, e unui reflux unsuros, a unei glezne delicate. După deznădejdea mută din aceste rânduri.
…Privesc pantoful din cămară, pantoful rupt, tăiat la spate. Nu ai nici o speranţă împăcată în literatură. Camera se deplasează încet. Te rog, te rog…nu nesabui lucrurile simple, speranţele simple. Incorigibilule!

Făpturi ale locului …Ceaţa se destramă

…Aproape fără cuvinte, într-o ordine perfectă. Ah, dar oare există perfecţiune?
…  Şi simt cum stai acolo, fără vlagă. Şi te întrebi: Tu cine eşti?

Secrete mizerabile

Îmi aduc aminte ca prin ceaţă acea zi. Şi cum totul a fost rostit cu un glas jalnic, speriat şi bolnav. Cu un glas care a rostit atâtea minciuni şi care a făcut atâta rău.

A fost un timp pierdut

Nu ştiu cum se face şi când se face, dar totul s-a întâmplat acum 1 an, sau 2 ani. Dar cu mare uşurinţă aş putea spune acum juma’  de an. Am mers în vizită la fratele bunicului meu. Paralizase.

“Ani, noi am moştenit geniul a zeci de generaţii. Noi suntem nişte genii. Tu eşti un geniu…(vocea îi tremura, îi venea să plângă). Tu vei duce o mare luptă cu ceea ce va urma. Tu trebuie să ai grijă de familia Minea. Trebuie să duci tradiţia mai departe. Să-i spui lu’ tataie să-i ierte , să fim din nou fraţi, să fim uniţi ca altă dată. Să ai grijă de tine, Ani.”

Îmi rostea aceste cuvinte în clipe neînţelese de mine. Nu puteam realiza, nici nu mă gândeam, pur şi simplu nu îmi trecea prin cap!

Mă pierdeam în mulţime…

Îl simţeam cum mă strângea cu mâna lui rece şi uscată. D-abia mai vorbea. D-abia mai rostea un cuvânt. Efortul lui de a-mi spune un adevăr tâlcuit, era pentru mine un drum lung, un drum infinit de lung. Şi astăzi mă bântuie aceeaşi întrebare: „Oare de ce nu l-am întrebat mai multe?” Mâna îi tremura din nou, şi plângea. Niciodată nu am înţeles de ce persoanele rele se căiesc la drum de moarte. Iarăşi îmi rostea acele fraze, parcă le repeta la nesfârşit. Atunci nu-l luam în seamă. Atunci gândeam sec. Spusese “noi suntem nişte genii”. Mă gândeam la el, la mine şi la Adi. Dar ştiu că suntem mai mulţi. Oare unde sunt răspândite acele rămăşiţe ale geniului uitat? În curând vom rămâne decât doi: eu şi Adi. El este deja pe moarte de 3 săptămâni, din câte am înţeles de la mama. Răbdare timpule, rabdare

Va urma

…Şi chiar dacă tu, acum, te gândeşti la resturile materiei prime zburând în cameră sihastră, vei realiză tangenta relaţiilor colaterale din inimă arsă a mâhnirii.

…Vei ofta ca un copac în tiparul clişeelor, ca un vapor plutind pe apele speranţei…dar în zadar…nimic din ceea ce îţi imaginezi nu-ţi este adresat ţie, prietene! Bunul meu prieten! Chiar şi eu greşesc câteodată, într-un impas extrem de jalnic, extrem de meticulos şi castornic. Această lucrare îmi este redactată mie şi persoanei mele pe această palmă jilavă de pământ uscat. Încă din antichitate, când microsistemele închise într-un borcan lipit cu bandă adeziva, îmi făceau cu ochiul. Încă de când am scris prima pagină tomnatică cu picături de ulei. Încă de când am evadat din acel bordel infect!

…Şi aş putea continua aşa o eternitate. Niciodată nu au avut un început, mai puţin un sfârşit încâlcit al urâţeniei. Oare are rost în acest moment nocturn să râncezesc la câteva dorinţe? Oare are rost să-mi implantez o nouă curăţare într-un spaţiu bicubic tangent? Realizez cum energia termică e pe sfârşite, iar relaţia Universului cu Planeta Sferă e pe cale să se încheie.

…E un trecut care nu trece. E o singurătate în vreme de toamnă. Păşesc peste muşuroiul de furnici. Păşesc în ritm moale la început, apoi cu paşi hotărâţi şi tot mai largi…