Secrete mizerabile
Îmi aduc aminte ca prin ceaţă acea zi. Şi cum totul a fost rostit cu un glas jalnic, speriat şi bolnav. Cu un glas care a rostit atâtea minciuni şi care a făcut atâta rău.
A fost un timp pierdut
Nu ştiu cum se face şi când se face, dar totul s-a întâmplat acum 1 an, sau 2 ani. Dar cu mare uşurinţă aş putea spune acum juma’ de an. Am mers în vizită la fratele bunicului meu. Paralizase.
“Ani, noi am moştenit geniul a zeci de generaţii. Noi suntem nişte genii. Tu eşti un geniu…(vocea îi tremura, îi venea să plângă). Tu vei duce o mare luptă cu ceea ce va urma. Tu trebuie să ai grijă de familia Minea. Trebuie să duci tradiţia mai departe. Să-i spui lu’ tataie să-i ierte , să fim din nou fraţi, să fim uniţi ca altă dată. Să ai grijă de tine, Ani.”
Îmi rostea aceste cuvinte în clipe neînţelese de mine. Nu puteam realiza, nici nu mă gândeam, pur şi simplu nu îmi trecea prin cap!
Mă pierdeam în mulţime…
Îl simţeam cum mă strângea cu mâna lui rece şi uscată. D-abia mai vorbea. D-abia mai rostea un cuvânt. Efortul lui de a-mi spune un adevăr tâlcuit, era pentru mine un drum lung, un drum infinit de lung. Şi astăzi mă bântuie aceeaşi întrebare: „Oare de ce nu l-am întrebat mai multe?” Mâna îi tremura din nou, şi plângea. Niciodată nu am înţeles de ce persoanele rele se căiesc la drum de moarte. Iarăşi îmi rostea acele fraze, parcă le repeta la nesfârşit. Atunci nu-l luam în seamă. Atunci gândeam sec. Spusese “noi suntem nişte genii”. Mă gândeam la el, la mine şi la Adi. Dar ştiu că suntem mai mulţi. Oare unde sunt răspândite acele rămăşiţe ale geniului uitat? În curând vom rămâne decât doi: eu şi Adi. El este deja pe moarte de 3 săptămâni, din câte am înţeles de la mama. Răbdare timpule, rabdare
Va urma
